Pluteam de fericire când Daniel, soțul meu, îmi spunea cât de mult mă iubește și mai ales că mă va iubi mereu, oricât de mult as greși față de el.
Treptat însă, am început să mă simt sufocată și m-am gândit să profit puțin de libertatea pe care el mi-a oferit-o încă de la început, fiind sigur de mine.
Abia după ce l-am înșelat și am aflat că el știa de aventura mea am înțeles totul…
M-am măritat cu Daniel de bunăvoie și nesilită de nimeni, imediat după ce am absolvit facultatea. Doar nu era să-i dau norocului cu piciorul, când eram convinsă că am întâlnit bărbatul ideal: chipeș, tandru, mai mare cu șase ani ca mine și, prin urmare, cu mai multă experiență de viață, destul de înstărit și, mai presus de orice, îndrăgostit până peste urechi de mine!
— Te voi face cea mai fericită femeie din lume! îmi șoptea Daniel la ureche. — Te cred, dragul meu, îi răspundeam, fără pic de îndoială. Cum era să realizez, pe atunci, că grija exagerată pe care mi-o purta Daniel și promptitudinea cu care îmi satisfăcea orice capriciu, dar mai ales libertatea pe care mi-o oferea vor ajunge, în curând, să mă sufoce și să mă transforme, încet, încet, într-o soție răzgâiată și infidelă, convinsă că totul îi este permis?
Nu încerc să îmi găsesc scuze, pentru că, acum, nu mă mai simt vinovată cu nimic.
La începutul căsniciei, mi-am dorit, probabil ca orice tânără nevastă, să îi fac soțului meu mici bucurii, cum ar fi să îi gătesc ceva deosebit pentru cină sau să îi aleg hainele cu care să se îmbrace la serviciu a doua zi, numai că mie mi-a fost interzis să mă „cobor” la astfel de „umilințe”.